Casare si depreciere

Prin casare mijloace fixe intelegem operatia de scoatere din functiune a activului respectiv, urmata de dezmembrarea acestuia si valorificarea partilor componente rezultate, prin vanzare sau prin folosirea in activitatea curenta a contribuabilului.

Pentru procedura de casare mijloace fixe este necesara Decizia scrisa a administratorului, avand in vedere prevederile Legii 31/1990 privind societatile comerciale, republicata cu modificari, si un Proces verbal de casare.

In ce priveste mijloacele fixe, acestea constau in orice imobilizare corporala, care este detinuta pentru a fi utilizata in productia sau livrarea de bunuri sau in prestarea de servicii, pentru a fi inchiriata tertilor sau in scopuri administrative, daca are o durata normala de utilizare mai mare de un an si o valoare mai mare decat limita stabilita prin hotarare a Guvernului;

Formatul procesului verbal de casare a mijloacelor fixe este adoptat prin OMFP 3512/2008 privind documentele financiar contabile, iar el trebuie sa fie semnat in mod corespunzator de persoanele responsabile cu casarea mijloacelor fixe. Subliniem in mod expres faptul ca o casare corecta a unor active trebuie sa se realizeze intotdeauna printr-o dezmembrare si valorificare a activelor casate.

Proces-verbal de scoatere din functiune a mijloacelor fixe / de declasare a unor bunuri materiale

Serveste ca:
– document de constatare a indeplinirii conditiilor scoaterii din functiune a mijloacelor fixe, de scoatere din uz a materialelor de natura obiectelor de inventar in folosinta si de declasare a altor bunuri materiale decat mijloacele fixe, potrivit dispozitiilor legale;
– document de consemnare a scoaterii efective din functiune a mijloacelor fixe, de scoatere din uz a materialelor de natura obiectelor de inventar in folosinta sau de declasare a bunurilor materiale;
– document de predare la magazie a ansamblelor, subansamblelor, pieselor componente si materialelor rezultate din scoaterea efectiva din functiune a mijloacelor fixe, precum si din scoaterea din uz a bunurilor materiale propuse pentru declasare;
– document justificativ de inregistrare in evidenta magaziilor (depozitelor) si in contabilitate.

Se intocmeste in doua exemplare, separat pentru mijloace fixe, materiale de natura obiectelor de inventar in folosinta si bunuri materiale aflate in gestiunea unui singur gestionar, pe baza documentatiei prevazute in normele legale (nota privind starea tehnica a mijlocului fix propus a fi scos din functiune, deviz estimativ al reparatiei capitale, act constatator al avariei, avize, nota justificativa privind descrierea degradarii bunurilor materiale, specificatia bunurilor materiale propuse pentru declasare etc.)

Deprecierea/Amortizarea poate fi o reducere a valorii activelor ca urmare a utilizării şi uzurii lor. Consumul de capital este considerat un cost de producţie, deducerea pentru acest cost fiind făcută înainte de calcularea profitului net. Contabilitatea convenţională caută să repartizeze pierderea din valoare a activelor pe întreaga durată de viaţă economică estimată a acestora. Cotele anuale ale amortizării pot fi calculate, de regulă, prin două metode. Prima este metoda amortizării liniare, prin care se scade valoarea reziduală a activului din costul acestuia, iar diferenţa este împărţit la numărul de ani de viaţă anticipaţi, obţinându-se cota anuală.

A doua se numeşte metoda amortizării degresive, prin care cota se calculează ca o proporţie constantă din valoarea rămasă a activului; astfel, cota anuală scade de la an la an. În general se foloseşte valoarea de achiziţie a activului. În perioadele cu inflaţie mare, costurile de înlocuire le pot depăşi cu mult, iar cotele de amortizare calculate în trecut pot să nu mai asigure recuperarea capitalului consumat. Problema ar putea fi rezolvată printr-o reevaluare periodică a activelor cu ajutorul unui indice al costului imobilizării şi prin ajustarea corespunzătoare a cotelor de amortizare. Această metodă se numeşte amortizare prin costul de înlocuire.

Amortizarea este permisă în general ca o alocaţie din profiturile impozabile ale corporaţiei. Totuşi, alocaţiile trebuie să fie calculate conform regulilor stabilite de autorităţile fiscale, ceea ce nu corespunde neapărat modului de calcul adoptat de firmă în contabilitate. În Marea Britanie, aceste alocaţii se numesc deduceri fiscale pentru investiţii.

Amortizarea reprezintă alocarea sistematică pe cheltuieli (costuri) a valorii unui activ pe întreaga sa durată de viaţă (economic) utilă.
Metoda de amortizare folosită trebuie să reflecte modul în care beneficiile economiceaduse de respectivul activ sunt consumate de către întreprindere. Prin urmare, firmele care aplicăStandardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) vor înregistra în contabilitate doar amortizarea contabilă, calculată având la bază raţionamente economice, şi nu amortizarea fiscală,determinată potrivit reglementărilor fiscale în vigoare într-un moment sau altul. Diferenţele carevor apărea între rezultatul contabil ţi rezultatul fiscal vor genera, în această situaţie, impoziteamânate.
Amortizarea este o noţiune, un fenomen, un proces foarte complex, cu determinări tehnice,contabile, economice, financiare, juridice, fiscale, etc.
Din punct de vedere tehnic,amortizarea înseamnă uzura, deprecierea ireversibilă(permanentă) a imobilizărilor şi scăderea corespunzătoare a performanţelor acestora.
Din punct de vedere contabil,amortizarea reprezintă micşorarea valorii unui element deactiv imobilizat ca urmare a deprecierii ireversibile prin folosirea lui de către întreprindere într-unanumit interval de timp, datorită învechirii, concurenţei, schimbării tehnicii sau a altor cauze, şitransferarea acestei reduceri de valoare asupra cheltuielilor întreprinderii şi/sau costurilor producţiei. Amortizarea se deduce din valoarea de intrare a bunului pentru a calcula valoarea netăcontabilă, cu care imobilizarea este înscrisă în bilanţ. De asemenea, în conformitate cu principiul prudenţei şi cu necesitatea reflectării unei imagini clare, sincere, fidele şi complete asupra patrimoniului prin contabilitate, ca şi a conservării substanţei acestuia, agenţii economici auobligaţia calculării şi înregistrării amortizării, acest lucru având influenţă directă asupra stabiliriirezultatului şi prezentării bilanţului. Neînregistrarea amortizării înseamnă supraestimarearezultatului şi a activului.
Din punct de vedere economic,diminuarea valorii unui element de activ, rezultând dindepreciere, solicită pregătirea şi înlocuirea acestuia cu unul nou. Ca urmare, achiziţia şi utilizareaimobilizărilor reprezintă o cheltuială şi un element al costului suportat de întreprindere şi de aicinecesitatea constituirii fondurilor necesare reînnoirii imobilizărilor amortizabile consumate, lasfârşitul perioadei lor de utilizare (viaţă activă) prin veniturile viitoare, fără a recurge la capitaluri proprii sau contractarea de datorii. În calcularea valorii amortizării nu trebuie să se facă abstracţiede influenţa inflaţiei şi a progresului tehnic, a creşterii performanţelor noilor imobilizări, având învedere că în timp preţul imobilizărilor care urmează să le înlocuiască pe cele vechi este tot maimare. Adoptarea costului istoric ca bază de calcul al amortizării poate avea acest efect de de-capitalizare a întreprinderii, punând-o în situaţia de a nu-şi putea recupera investia iniţială, dincauza „efectului de desincronizare intre costul de înlocuire şi costul istoric, şi care este cu atâtmai mare cu cât DUN a imobilizării este mai îndelungată. Pentru a corija această anomalie şi a preveni acest risc pentru întreprindere, Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene prevede o alternativă la costul istoric – reevaluarea periodică a imobilizărilor sau evaluarea pe baza valorii de înlocuire pentru imobilizările a căror utilizare este limitată în timp.În practică, datorită creşterii permanente a valorii imobilizărilor noi faţă de valoarearecuperată prin amortizare, se recurge atât la capitaluri proprii (repartizări din profitul net) şi altesurse interne, cât şi la credite de investiţii şi alte surse externe.
Din punct de vedere juridic,amortizarea are un statut juridic fiscal: obligaţia de a amortizaeste prevăzută de dreptul fiscal care consideră lipsa amortizării ca un delict. Dreptul fiscal impune,sub sancţiunea pedepsei cu amenda, calculul unui amortisment minim.
Din punct de vedere financiar,amortizarea este o sursă de autofinanţare a activuluiimobilizat, care se constituie, chiar şi în situaţia în care întreprinderea nu realizează profit, prin prelevarea asupra rezultatului. Amortizarea este deci o componentă esenţială a capacităţii deautofinanţare (CAF). Capacitatea de autofinanţare a întreprinderii reprezintă surplusul monetar generat de activitatea acesteia. Ea aduce o contribuţie esenţială la variaţia (creşterea) fondului derulment global şi se poate calcula plecând fie de la excedentul brut din exploatare(metoda substractivă),fie de la profitul net(metoda aditivă):9
Metodele de amortizare a imobilizărilor
Valoarea amortizării se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii deintrare a imobilizărilor corporale, care se poate reactualiza periodic.Amortizarea imobilizărilor se calculează pe baza unui plan de amortizare, începând culuna următoare punerii lor în funcţiune şi până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare(reactualizată), conform duratelor de utilizare economică (sau DUN, în situaţia imobilizărilor corporale) şi condiţiilor de utilizare a acestora.Societăţile comerciale pot amortiza imobilizările folosind una din următoarele metode (sauregimuri) de amortizare:
-Amortizarea liniară;
-Amortizarea degresivă;
-Amortizarea accelerată.